Arhive lunare: noiembrie 2014

Creştinii după Evanghelie – 115 ani în România: repere cronologice

În istoria fiecărui individ, a fiecărei grupări sau societăţi umane există borne cronologice, puncte de reper, pietre de aducere aminte. Şi-n Biblie Dumnezeu ne învaţă să scriem „cărţi de aducere aminte”, ca să nu uităm trecutul prin care ne-a purtat El. Ca urmare, şi poporul creştin după Evanghelie are o istorie, iată de 115 ani în România, în care se vede mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu. E dificil să trasezi 115 ani în 15 date din istoria adunărilor noastre, dar acest lucru mi-l propun în materialul de faţă.

Datele nu sunt alese neapărat subiectiv, ci, într-o opinie personală, reprezintă acele etape de hotar în istoria noastră, acele repere la care facem referinţă oricând e nevoie, acele momente care ne-au definit şi trasat istoria şi identitatea noastră. De asemenea, fiind conştient că mai sunt şi altele însemnate, pe care din limita spaţiului nu le-am inclus, subliniez faptul că de departe cele incluse sunt cele mai importante.

1899

Este socotit anul înfiinţării Adunărilor Frăţeşti (Creştine după Evanghelie) în România, odată cu prima adunare de predicare a Evangheliei, la 1 octombrie. Acest fapt s-a datorat stabilirii misionarilor elveţieni Francis Berney şi Charles Aubert la Bucureşti, ca urmare a vizitei şi apelului misionarului englez Edmund H. Broadbent, din vara aceluiaşi an. Adunarea, cu predicare în limba franceză, era situată pe str. Teilor nr. 82. Din noiembrie 1901 se va predica în limba română.

1902

Se tipăreşte prima carte de cântări, Buna Vestire, întocmită de Johann Bührer într-un tiraj de 50 exemplare. În 1906 va apărea şi o ediţie pe note, Cântările Bunei Vestiri, realizată tot de Bührer.

1924

Are loc la Bucureşti prima Conferinţă Naţională a creştinilor după Evanghelie, pe 15 iulie. Au participat delegaţi din toată ţara şi se presupune, în lipsa unui document care să ateste asta, că începând de atunci s-a adoptat denumirea de creştini după Evanghelie, care ne defineşte până azi.

1925

Se întocmeşte primul document care prezintă doctrina adunărilor creştine după Evanghelie din România: Memoriu sau Scurtă expunere a doctrinei creştinilor după Evanghelie. Este publicat la Tipografia Românească din Ploieşti şi conţine 35 de puncte, despre Dumnezeu, Domnul Isus, Duhul Sfânt, Botez, Cină, Mântuire, etc. Acest memoriu a fost revizuit şi republicat, sub o altă formă, în 1930. Ambele au fost înaintate şi autorităţilor în drept, la cererea acestora.

1933

Apare prima recunoaştere legală a creştinilor după Evanghelie în România. Prin Decizia 114.119/21 august, la art. 2, creştinii după Evanghelie devin asociaţie religioasă. Condiţiile impuse de decizie nu vor fi acceptate de fraţi şi va urma un lung schimb de corespondenţă între Delegaţia Adunărilor de la acea vreme şi Ministerul Cultelor. Decizia a fost reactualizată în 1937 şi 1939. În acelaşi an apare şi cartea de cântări pe note, Pe Drumul Credinţei, realizată de profesorul de muzică Meitert Carol. Mai târziu va apărea şi-o ediţie fără note.

1939

Ca urmare a presiunii autorităţilor vremii, gruparea creştinilor după Scriptură, constituită în jurul fostului preot ortodox Teodor Popescu, fuzionează în septembrie cu Adunările Creştine după Evanghelie. Luna următoare Teodor Popescu va scrie şi distribui o Scrisoare către fraţi, prin care acesta accentua diferenţele dintre cele două ramuri, acţiune discutabilă şi care a produs tulburare. Deşi a dorit să răspundă la acea vreme, dar alţi fraţi nu erau de acord, Florea Moisescu va da un răspuns personal, printr-o scrisoare privată, în 1956.

1942

Regimul politic condus de mareşalul Ion Antonescu scoate în afara legii, prin Decretul-lege 957/30 decembrie, toate asociaţiile religioase, deci şi creştinii după Evanghelie. Urmează ani grei pentru adunări, anii ilegalităţii. Adunările vor fi închise iar mobilierul şi bunurile vor şi confiscate, conform unui nou Decret-lege 431/09 iulie 1943. Un grup de credincioşi din Bucovina vor fi şi deportaţi în Transnistria.

1944

Arestarea lui Ion Antonescu şi schimbarea Guvernului duce la anularea deciziilor luate de acesta. Prin Decretul‐lege 548/31 octombrie este repusă în vigoare Legea Cultelor din 1928. Din 1945 adunările sunt din nou deschise şi mobilierul restituit.

1946

Odată cu Decretul-lege 883/09 noiembrie creştinii după Evanghelie primesc statutul de cult în România, egal cu celelalte culte. Prin acelaşi decret este aprobat şi Statutul intern de organizare al cultului. Odată cu acesta i-a fiinţă şi Uniunea Adunărilor Creştine după Evanghelie din România, cu sediul în str. Cheia nr. 18, Ploieşti, la etajul doi al casei personale a lui Alexandru Panaitescu, unde a funcţionat până în 1958 când se mută la Bucureşti.

1950

Regimul comunist, instalat plenar de doi ani în România, promulgă Decretul 1203/14 noiembrie, prin care neoprotestanţii, deci şi creştinii după Evanghelie, sunt legalizaţi că funcţioneze într-un total de 14 culte. Apare şi un nou Statut, uşor diferit de cel precedent. Tot prin decretul de mai sus este înfiinţată Federaţia Reprezentativă a Cultelor Evanghelice, formată din baptişti, creştini după Evanghelie, adventişti de ziua a şaptea şi penticostali. Aceasta din urmă nu a funcţionat însă decât câţiva ani.

1952

Ministerul Cultelor impune reglementarea, prin care serviciile divine sunt reduse în timpul săptămânii doar la programe sâmbăta seara şi duminica dimineaţa. Motivul era eficientizarea muncii, pentru că se spunea că duminica seara credincioşii vin la biserică şi luni sunt obosiţi la serviciu. Iar modelul era luat din Biserica Ortodoxă, care avea slujbe doar duminica dimineaţa. Măsurile impuse vor fi ridicate târziu, abia prin anii ’70, şi ca urmare a memoriilor protest a unor lideri baptişti din acea vreme.

1961

Datorită numărului de adunări care se deschideau, Ministerul Cultelor impune arondarea, măsură prin care se reduce numărul adunărilor din 668 la 360/380. Practic au fost închise jumătate din adunări, multe fiind comasate. Atunci au apărut adunările care înglobau ambele ramuri ale cultului, fapt ce a dus la tulburări interne din motive de doctrină şi practică diferită (botezul, rugăciunea surorilor, cina, conducerea-n biserică). Situaţia va rămâne aşa până în ianuarie 1990, când ramura II va ieşi din cult şi va forma Biserica Evanghelică Română.

1990

După sângeroasa revoluţie din decembrie 1989, la 2 ianuarie are loc Conferinţa Generală a cultului la Ploieşti. Acolo se va trasa reorganizarea cultului. În martie se înfiinţează Alianţa Evanghelică din România, unde creştinii după Evanghelie sunt membrii fondatori. Iar în toamnă va avea loc şi primul congres al Alianţei.

2000

Apare în martie prima Mărturisire de credinţă, din punct de vedere sistematic şi teologic. Aceasta conţine 7 puncte de credinţă, care la rândul lor au alte subpuncte, privind pe Dumnezeu, Mântuirea, Actele de cult, Escatologia, ş.a. A fost revizuită de mai multe ori, actualmente fiind în vigoare varianta adoptată în ianuarie 2011.

2008

Noua Lege a cultelor din 2006 cerea un nou Statut. Ca urmare Guvernul aprobă şi publică în Monitorul Oficial noul statut al creştinilor după Evanghelie. Odată cu noua lege şi noul statut se renunţă la titulatura de Cultul Creştin după Evanghelie în favoarea denumirii de Biserica Creştină după Evanghelie – Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România. Aceasta este şi titulatura sub care existăm şi în prezent.

***

În faţa celor de mai sus, nu putem decât să lăudăm pe Dumnezeu care până aici ne-a ajutat (Eben-Ezer, 1 Samuel 7:12), fiind deplin încredinţaţi că o va face şi de aici înainte. Şi-n acelaşi timp ne amintim ce spune Domnul Isus bisericii din Filadelfia, valabil şi pentru noi: „Iată eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni că nu-ţi ia cununa.”

Reclame
Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Comunitatea creştinilor după Evanghelie din Iaşi

Creştinii după Evanghelie sunt exponenţii Mişcării Frăţeşti în România. Însăşi denumirea de „creştin după Evanghelie” este o convenţie naţională, pe mapamond fiind numiţi Brethren Assemblies.

Începuturile creştinilor după Evanghelie în România au loc în octombrie 1899 în Bucureşti, odată cu prima adunare înfiinţată de primii misionari Francis Berney şi Charles Aubert din Elveţia. Aceştia au închiriat o casă în str. Teilor nr.82 unde au amenajat sufrageria pentru întâlniri religioase. Prima astfel de întâlnire are loc la 1 octombrie, începând cu ora 14.00. Până în 1901 aceste adunări aveau loc în limba franceză. Din noiembrie 1901 vor avea loc servicii religioase în limba română.

Din Bucureşti credinţa predicată de creştinii după Evanghelie ajunge şi-n alte zone din ţară. Prima dată ajunge la Constanţa, odată cu Charles Aubert care se mută aici în anul 1902, împreună cu soţia lui Marie. Va sta doar un an, după care se va repatria în Elveţia din pricina îmbolnăvirii soţiei, în cele din urmă aceasta decedând.

Următoarea localitate este Ploieşti, unde începând cu 1907 apare o grupare de credincioşi. În timp Ploieştiul va deveni un centru important al creştinilor după Evanghelie.

În Oltenia începutul creştinilor după Evanghelie este situat în comuna Goicea Mare, jud. Dolj, printr-un agricultor numit Stan Segărceanu. Aici apare o grupare de credincioşi prin jurul anului 1910.

Transilvania avea comunităţi de credincioşi, dar aparţinea din 1867 Imperiului Autro-Ungar.

Din pricina lipsei unor statistici din acea vreme, ne este foarte greu să stabilim un procent al creştinilor după Evanghelie în perioada antebelică. Este oarecum şi normal, dat fiind faptul că erau doar câţiva credincioşi răzleţi în localităţile amintite mai sus.

La 6 decembrie 1916, după lupte intense, Bucureştiul cade sub ocupaţia armatei germane conduse de generalul Augustul von Mackenzen. Ca urmare, administraţia şi armata se retrag în Moldova, unde frontul era încă stabil. Cabinetul de miniştrii (Guvernul) este evacuat la Iaşi unde se formează un guvern de coaliţie naţională Ion C. Brătianu – Take Ionescu. Sub ocupaţia germană lucrarea creştinilor după Evanghelie din Bucureşti a stagnat. La Iaşi se vor regăsi şi David Teodorescu cu Grigore Constantinescu Fotino şi Florea Moisescu, unde în ciuda vicisitudinilor războiului vor înfiinţa o adunare locală a creştinilor după Evanghelie. Aceştia nu luptau cu arma pe front, ci aveau alte activităţi în cadrul armatei, fapt ce le-a conferit libertatea necesară unui astfel de demers. Îi mai găsim ca refugiaţi pe Constantin Giuroiu, din Bucureşti, şi Vasile cu Alexandrina Ionescu, din Ploieşti.

David Teodorescu lucrând ca sergent la Arsenalul Armatei din Iaşi, îl aduce aici, în mai 1917, pe Constantinescu Fotino, pe care îl reîntâlneşte în parcul Copou. Acesta din urmă era pe front cu Regimentul Mihai Viteazul. Ştiind că se pricepe la sculptură face o cerere în numele lui Fotino şi acesta este transferat de pe front la Arsenalul Armatei.

Venind la Iaşi, Fotino a închiriat apoi o cămăruţă în str. Sărăriei nr. 13, unde a început cu Teodorescu să organizeze o adunare. Primii convertiţi, din câte cunoaştem, au fost Alexandru Losneanu, cazangiu la Atelierele CFR Iaşi, şi Nicolae Vicol, rotar la aceleaşi ateliere. Grupului li se alătură apoi o credincioasă elveţiancă care lucra ca soră de caritate de la Crucea Roşie Americană. Aceasta, în 1918, va pune la dispoziţia noii adunări o baracă de la Crucea Roşie Americană, destul de încăpătoare pentru oamenii care veneau la serviciile religioase. Noua locaţie era pe str. Datcu nr. 1, situată în centrul Iaşiului. Constantinescu Fotino publică în ziarul local un anunţ prin care locuitorii Iaşiului să afle că acolo se ţineau adunări regulate. Astfel a apărut, pe fondul acesta al războiului, comunitatea de credincioşi creştini după Evanghelie din Iaşi. Dacă ne gândim contrafactual, putem concluziona că dacă nu erau refugiaţi credincioşi din Bucureşti la Iaşi, nu lua fiinţă această adunare existentă şi azi.

În toamna anului 1918 a avut loc primul botez nou-testamentar, oficiat de Constantinescu Fotino, a celor care au primit Cuvântul. Unsprezece persoane, şapte bărbaţi şi patru femei, au fost botezate în râul Nicolina: Alexandru Losneanu cu soţia, Kogălniceanu cu soţia, Nicolae Vicol, Gheorghe Oprea Teodorescu, David Teodorescu, ş.a. Florea Moisescu era la Bârlad şi va fi botezat mai târziu.

Adunarea mărindu-se se mută pe str. Mitropoliei, unde se întorc la Dumnezeu inginerul Cihodaru şi avocatul Aurel Cupfer, pe care mai târziu îl găsim la Bucureşti.

Anul 1933 a adus prin Decizia 119.114/21 august autorizarea creştinilor după Evanghelie ca asociaţie religioasă. Iar anul 1946 prin Decretul-Lege 883/9 noiembrie statutul de cult, reînnoit în 1950 prin Decretul 1203/14 noiembrie.

Până în 1974 credincioșii creștini după Evanghelie din Iași nu aveau un loc stabil unde să se întâlnească. Cu greu, din cauza regimului comunist de la acea dată, în toamna lui 1974 s-a inaugurat casa de rugăciuni a creștinilor după Evanghelie din Iași.

După 1989, din Biserica de pe Nicolina, s-au format alte șase biserici care slujesc în diferite zone ale Iașului iar in ziua de azi, biserica din cartierul Nicolina este cea mai mare din Iaşi, dar şi din ţară.

Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Creştinii după Evanghelie – 115 ani în România (11)

Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, purtând mai multe denumiri de-a lungul istoriei ei, nu are o vechime aşa mare, comparativ cu predecesoarele ei, Uniunea Baptistă şi cea Adventistă de Ziua a Şaptea datând din 1920. Ca urmare, ne propunem să trasăm, în linii mari ce-i drept, parcursul istoric al acesteia în rândurile care urmează.

Dintru-nceput vreau să specific că nu mă voi referi la dilema internă dacă Uniunea e biblică sau nu. Dacă e compatibilă cu doctrina creştinilor după Evanghelie, şi-a Mişcării Fraţilor în genere, sau nu. Sincer, n-am găsit în Biblie argumente nici pro, nici contra. Iar acolo unde Biblia tace, prefer să tac şi eu.

Înfiinţarea Uniunii

Prima menţiune documentară a Uniunii datează, lesne de înţeles, din vremea primului Statut al cultului. Prin decretul-lege 883/9 noiembrie 1946 creştinii după Evanghelie primesc statutul de cult.

Odată cu amintita lege, a fost promulgat şi primul Statut intern al creştinilor după Evanghelie. Acesta prevedea că adunările locale din întreaga ţară formează Uniunea Adunărilor, cum era denumită atunci, cu personalitate juridică.  Această menţionare a fost apoi reactualizată de Statutul din 1950, aprobat de Republica Populară Română în 14 noiembrie, cu menţiunea că aici apare Uniunea Comunităţilor.

Uniunea a apărut aşadar datorită ingerinţelor şi exigenţelor vremii. O grupare de credincioşi care formau adunări locale în toată ţara, era obligată să aibă un for reprezentativ şi conducător. În perioada interbelică, cu precădere după anii ’30, a existat o îndelungată corespondenţă între reprezentanţii adunărilor şi Ministerul Cultelor, privind autorizarea adunărilor creştine după Evanghelie. Delegaţia Adunărilor nu dorea o recunoaştere care să-i oblige la instituţionalizare, iar Statul nu dorea exista unui cult fără centralizare. Uniunea Creştinilor după Evanghelie a apărut ca răspuns la solicitarea Statului pentru recunoaşterea şi autorizarea cultului, şi nu se putea ocoli această instituţionalizare.

Parcurs istoric

Primul sediu al Uniunii a existat în casa lui Alexandru Panaitescu, pe str. Cheia Nr. 18 în Ploieşti. Acesta a alocat etajul doi al locuinţei personale pentru birourile Uniunii din 1946 până în 1958, când a fost arestat, i s-a intentat un proces şi a executat 1 an de închisoare. Autorităţile comuniste de fapt au dorit înlăturarea acestuia de la conducerea cultului pentru nesupunerea faţă de ingerinţele lor.

Imediat după arestarea lui Panaitescu documentaţia şi arhiva Uniunii s-a mutat de la Ploieşti la Bucureşti. Iniţial a fost pe str. General Magheru, apoi în casa unui credincios evreu, Aşer Pitarul, care locuia în str. Dumitrache Banu nr. 31 din sectorul 2, pentru doi ani (1958 -1960). De acolo s-a mutat provizoriu în Ferentari, pentru ca apoi să se mute în Şos. Andronache 60A (la vremea aceea numindu-se 7 Noiembrie, iar mai înainte Regina Maria) unde funcţionează şi astăzi.

Evoluţia conducerii

Conducerea Uniunii a fost asigurată vreme de peste 50 ani de Delegaţia Adunărilor. Aceasta exista şi dinainte de înfiinţarea propriu-zis a Uniunii. Era o reprezentare formală, care nu presupunea o ierarhie. Practic se desemnau trei lideri cunoscuţi pentru a reprezenta adunările în faţa autorităţilor.

Primul Statut impune Delegaţia ca formă de conducere. Aceasta era formată din cinci membri, trei activi şi doi supleanţi, cu scopul reprezentării Cultului în faţa autorităţilor, indiferent care sunt acestea.  Delegaţiei era dat de al. g, h şi i:

Cei trei membrii activi ai delegaţiei erau aleşi pe principiul proporţionalităţii: doi din ramura I şi unul din ramura II a cultului. Astfel erau reprezentate ambele ramuri ale cultului, evitându-se apariţia neînţelegerilor interne.

Delegaţia a condus Cultul până în 1990. Membrii ei au fost din Bucureşti, Ploieşti şi Braşov. Iniţial, conform Statutului din 1946, erau aleşi pe trei ani, ca în cel din 1950 să se treacă la un an. Practic istoria dovedeşte că durata mandatelor a fost mai mare de 1 an. În luarea hotărârilor, în spatele Delegaţiei se afla Sfatul de Fraţi de Ţară, compus din 15 membri.

După prăbuşirea comunismului, prin sângeroasa revoluţie din decembrie 1989, în 2 ianuarie 1990 a avut loc Conferinţa Generală a creştinilor după Evanghelie la Ploieşti. Aici s-a desfiinţat Delegaţia şi a fost ales un sfat de fraţi provizoriu, compus din şapte membrii, dintre care unul era reprezentatul comunităţii germane şi unul al celei maghiare. Dintre cei şapte, doi aveau drept de semnătură şi reprezentare, purtând în continuare numele de Prim-Delegat şi Delegat, până la Conferinţa Generală din 1994 unde s-a ales şi noul Statut al cultului.

Odată cu noul Statut a apărut Comitetul Executiv, formaţiune neexistentă în cult până la acea vreme.

Uniunea astăzi

La ora actuală, după Statutul din 2008, conducerea Uniunii este asigurată de un preşedinte, un vicepreşedinte şi-un secretar general. Pe lângă fraţii care ocupă aceste poziţii şi practic reprezintă interesele Bisericii Creştine după Evanghelie în plan naţional şi internaţional, Uniunea mai are destui angajaţi în diverse posturi.

Birourile acesteia sunt situate în Şoseaua Andronache Nr. 60 A, sector 2, Bucureşti.

Categorii: Articole | 1 comentariu

Protestanţi sau neoprotestanţi? Cine sunt creştinii după Evanghelie

În vremurile noastre tulburi este cel mai important să-ţi cunoşti identitatea, să ţi-o însuşeşti şi să lupţi pentru ea. Dar cum să o cunoşti astăzi într-un ecumenism galopant? Creştinismul contemporan, atât de fragmentat, oferă o gamă largă de biserici şi mişcări religioase încadrate, să spunem, în trei paliere generale: biserici istorice, biserici protestante, secte sau mişcări creştine. Fiecare are specificul ei şi particularităţile care o definesc. Unde îi încadrăm pe creştinii după Evanghelie? O întrebare la care vom căuta să găsim un răspuns şi totodată vom încerca să le aşezăm locul corect în istoria creştinismului la români.

Sfârşitul Evului Mediu în Europa (sec. XVI-XVII) a adus Reforma şi protestantismul pe harta dinamico-religioasă a lumii. Astfel au apărut Martin Luther (1483-1547) şi lutheranismul în Germania, Jean Calvin (1509-1564) şi calvinismul în Elveţia, Henric al VIII-lea (1491-1547) şi anglicanismul în Anglia, Urlich Zwingli (1484-1531) şi reformaţii elveţieni tot în Elveţia ş.a. Toţi aceştia, alături de predecesorii lor, ca Jan Hus sau John Wycliffe, şi cei de după ei, s-au opus Bisericii Catolice nemulţumiţi de dogmele şi practicile ce se desfăşurau în sânul ei. Pentru protestul lor li s-a dat numele generic de protestanţi. Important de semnalat aici e că nu a existat o reformă asemănătoare faţă de Biserica Ortodoxă. Principiile dogmatice ale Reformei au fost: sola gratia (doar harul), sola fide (doar credinţa), sola Scriptura (doar Biblia), soli Cristus (doar Cristos) şi soli Deo gloria (doar Domnului slavă). Bineînţeles că răspândirea Reformei protestante a cuprins şi Ţările Române, în special Transilvania. Aceasta a influenţat decisiv atât spiritualitatea cât şi cultura şi civilizaţia românilor. În România, pentru că ne referim la spaţiul nostru, Biserici protestante oficiale, conform Secretariatului de Stat pentru Culte, sunt Biserica Reformată, Biserica Evanghelică C.A., Biserica Evanghelică Lutherană, Biserica Unitariană. Mai sunt cunoscute şi va biserici protestante magisteriale.

Dacă aceştia sunt protestanţii, cine sunt neoprotestanţii? După o definiţie dată de George Hancock-Ştefan neoprotestantismul „este un termen dat în România baptiştilor, nazarinenilor, penticostalilor, creştinilor după Evanghelie şi adventiştilor de ziua a şaptea. Termenul sugerează faptul că aceştia nu au venit în România odată cu bisericile Reformată şi Lutherană.” Dat de către cine? Autorităţile statului român au dorit separarea acestor noi biserici de vechile biserici protestante. Prin urmare, Secretariatul de Stat pentru Culte recunoaşte în România ca neoprotestanţi Biserica Baptistă, Biserica Creştină după Evanghelie, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica lui Dumnezeu Apostolică (Penticostală) şi Biserica Evanghelică Română. Acestea au apărut în ţara noastră în perioada cuprinsă între jumătatea sec. XIX şi începutul sec. XX.

Termenul „neoprotestant” dat creştinilor după Evanghelie este impropriu, pentru că aceştia s-au numit şi se numesc credincioşi evanghelici. Ca să nu mai spunem aici, că acest termen (neoprotestant) de fapt a definit teologia liberală din Germania. Iar teologia liberală este împotriva învăţăturilor sănătoase ale Bibliei. E clar că autorităţile nu au avut aceste considerente atunci când ne-au încadrat aici, dar la noi s-a împământenit acest termen şi nu prea ai cum să-l schimbi.

Apăruţi în 1899, creştinii după Evanghelie au avut o evoluţie dinamică aparte atât în interbelic cât şi în comunism. Numiţi peiorativ sectanţi, anarhişti, ilegalişti, pocăiţi, eretici ş.a., autorităţile au încercat prin diverse metode să desfiinţeze acest cult, dar n-au reuşit. Încadrarea lor, cum spuneam, la neoprotestanţi vrea să dovedească faptul că au un statut oficial în ţara noastră. Însă criteriul de încadrare este unul temporal şi regăsit doar în spaţiul nostru răsăritean românesc. Chiar şi denumirea de „creştini după Evanghelie” este primită tot de la autorităţi, pentru că noi ne-am numit doar „creştini”.

Dar încadrarea la protestantismul clasic, magisterial, ar fi corectă? Un prim argument care ne diferenţiază de protestanţii istorici este botezul. Dacă primii practică pedobaptismul (botezul pruncilor), noi practicăm botezul credinţei bazat pe naşterea din nou. Un alt argument ar fi slujbele oficiale ale bisericii. Dacă primii au slujbe liturgice, să le numim aşa, Adunările noastre au un program deschis de fiecare dată. Apoi rolul femeii în biserică este diferit. La primii femeia poate accede la poziţii de conducere în biserică (diaconiţă, păstoriţă, episcopiţă), în timp ce la noi lucrul acesta este absolut nepermis. Şi Cina Domnului poate fi o diferenţă. Protestanţii susţin cosubstanţierea, în timp ce noi credem că Masa Domnului este o aducere aminte a jertfei Domnului Isus pentru noi. Iată aşadar câteva argumente care ne despart de protestanţi. Mai poate fi adăugat şi argumentul istoric. Dacă primii au apărut şi s-au dezvoltat în sec XV-XVI, creştinii după Evanghelie au apărut în sec. XIX. Când au apărut Adunările frăţeşti primii erau deja foarte bine cristalizaţi ca şi biserici. Cu toate acestea, în vest protestantismul înglobează toate mişcările creştine separate de bisericile istorice, deci şi mişcarea frăţească (creştinii după Evanghelie).

Dar sunt creştinii după Evanghelie neoprotestanţi? Am văzut că în scriptele autorităţilor aşa sunt încadraţi. Li s-a dat numele acesta pentru a-i diferenţia de protestanţii istorici. Şi repet, argumentul este unul temporal, bazat pe anii când a apărut fiecare cult în parte, şi nu unul doctrinar. Aşadar, împărţirea aceasta în protestanţi şi neoprotestanţi este specific românească. Creştinii după Evanghelie susţin principiile Reformei (cele cinci sola…), dar am putea spune că au adus o nouă dimensiune acesteia: prin botezul credinţei, pluralitatea presbiterilor în conducerea Adunărilor, practicarea Cinei nu ca act sacramental, ci în fiecare duminică ca aducere aminte, ş.a. Dacă luăm în calcul argumentele istorice şi doctrinare, şi dacă trecem cu vederea particularităţile româneşti, putem încadra creştinii după Evanghelie la marea masă a protestantismului. Dar, repet, trebuie să ţinem seama şi de specificul ţării noastre.

Cu toate acestea, spuneam că ne declarăm evanghelici. Creştinii după Evanghelie au ca normă de convieţuire Biblia, susţin justificarea prin credinţă, se întâlnesc în Adunările locale în unitate şi caută să împlinească voia lui Dumnezeu zilnic în viaţa lor. Termenul de credincioşi evanghelici este mai pregnant în România în special după 1990, să spunem odată cu înfiinţarea Alianţei Evanghelice (paradoxal, în 1950, statul comunist i-a inclus pe creştinii după Evanghelie în Federaţia Cultelor Evanghelice, şi nu a cultelor neoprotestante).

Iar la întrebarea de început, dacă creştinii după Evanghelie sunt protestanţi sau neoprotestanţi, răspunsul este că sunt…evanghelici. Putem afirma că aşa ne recomandăm, aşa ne cunoaştem şi aşa trăim spre slava Domnului!

Categorii: Articole | 7 comentarii

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.